Experiența sacră a recunoștinței

Despre prima oară în viața mea când pot spune că am TRĂIT RECUNOȘTINȚA complet într-o experiență de viață, cât se poate de normală. Prima oară când am exprimat-o deschis. Prima dată când m-am lăsat condusă de această energie înălțătoare până la capăt. Prima oară când am câștigat bătălia cu mintea mea pe acest subiect. Prima oară când am îndrăznit să deranjez mersul normal al lucrurilor ca să fac loc RECUNOȘTINȚEI pe care o simt aici și acum.

Mi-am acordat în ultimele zile o perioadă de pauză și răsfățuri pentru corp, simțuri și suflet. Aveam nevoie tare mult. Unul din răsfățuri a fost să iau masa la un restaurant thailandez pe lângă care am trecut deseori dar nu am intrat niciodată. Am comandat ce m-a atras, inclusiv desert. A fost o călătorie senzorială printre arome, texturi și gusturi cum rar mi s-a întâmplat să trăiesc. Pur și simplu, perfect. Toate simțurile mi-au fost pe deplin, dar pe deplin, satisfăcute. Vizual, mâncarea arăta ca o operă de artă. Gustul, echilibrat și divers, în același timp. Tactil, un mix de texturi ba crocante, ba cremă, elastice sau pufoase m-au făcut să scot tot felul de sunete sacrale. Mirosul, un dans de arome îmbinate care apăreau, pe rând, una câte una ca niște dive în centrul atenției. Iar desertul....a fost pur și simplu divin. Îmi venea să țip de plăcere. Dar restaurantul era plin. Nu că aș țipa într-un restaurant gol. Am simțit în corp multă energie și o nevoie acută de a exprima ceea ce simt. În acel moment mi-a apărut cuvântul RECUNOȘTINȚĂ.

Energia aceea pe care o simțeam în corp era recunoștință.

Când spui pentru ce ești recunoscătoare în intimitatea casei tale, ca și practică conștientă, este un antrenament. Încet încet te apropii de acel spațiu din interiorul tău în care poți SIMȚI recunoștința. Atunci când făceam asta ca ritual, mi se întâmpla uneori ca acele cuvinte pe care le spuneam să-mi provoace și simțirea. Inima se înmoaie, se deschide și se inundă de energie caldă și blândă iar vorbitul cu voce tare devine greu – astea sunt semnele experienței recunoștinței în corp.

Nu am observat, însă, starea de recunoștință în afara spațiului meu intim. Până acum câteva zile.

Ei bine, revin la povestea cu restaurantul. Eram cu farfuria de desert în față, uitându-mă zâmbind la ultimele semne ale dârei de ciocolată de pe farfurie. Inima mea era plină de recunoștință, de mulțumire, de apreciere pentru oamenii de acolo care mi-am oferit această experiență, pentru mâncarea și ingredientele astea de pe toate continentele, pentru mine că m-am dus, pentru resursele financiare cu care mi-am oferit asta...și tot așa, îmi veneau, unul după altul, lucruri pentru care eram recunoscătoare. Nu m-am forțat să mă gândesc la toate astea; ele țâșneau pur și simplu dintr-un izvor al inspirației venit de nu-știu-unde. Chelnerul s-a apropiat să debaraseze masa, mi-a urat „să vă fie de bine” și m-a întrebat dacă mi-a plăcut. Și am făcut atunci ceva ce nu am mai făcut niciodată. Am simțit de multe ori apreciere pentru ceva sau cineva, dar nu am exprimat la momentul potrivit. Acum îmi dau seama că păstram pentru „practica recunoștinței” de acasă, unde nu mă vede și nu mă aude nimeni. De data asta a fost, însă, diferit. Am lăsat izvorul de recunoștință să iasă în afara mea, către oameni necunoscuți, fără să îl controlez. Și mai mult decât atât, aici și acum, în momentul potrivit.

Îi răspund chelnărului că mi-a plăcut mult și îl rog să îi transmită cui a preparat ce am mâncat că a fost foarte bună. El îmi răpunde politicos că o să facă asta, continuând cu treaba. Nu am fost satisfăcută de politețurile acestea. Nu asta era ce voiam să transmit. Și nu în felul ăsta: sec, rapid, scurt și expeditiv.

Așa că la următoarea lui tură la masa mea îl întreb dacă crede că bucătarului i-ar plăcea să îi spun personal. În sfârșit...s-a oprit. M-a privit zâmbind și mirat. De abia acum, m-am simțit cu adevărat văzută. Mi-a spus că o să întrebe la bucătărie.

Doamne ce emoții aveam! Inima a început să îmi bată mai tare și simțeam că mai are puțin și sare pe masă. „Cine te crezi?” „Cui îi pasă ce simți tu?” „De ce să te bagi în seamă?”. Mintea mea avea și ea, bineînțeles, părerea ei despre situația asta. Am mușcat din frunzele de mentă din decorul desertului. Eram atât de încântată! Și aveam să o transmit! Într-un fel care îmi aducea și mai multă încântare! Am auzit discuții, am simțit oamenii agitându-se în spatele paravanului de la bucătărie. „Dar dacă nu apare nimeni?” „Dacă te faci de râs, Silvia?” Mintea mea continua dialogul ei clasic. Peste câteva minute (care mi-au părut o oră) vine chelnerul împreună cu un alt bărbat care preparase ceea ce servisem. L-am felicitat  și i-am spus că e absolut minunat ce a făcut. Și că mi-a plăcut foarte foarte mult! Cuvintele îmi curgeau fluide și delicate ca mousseul de ciocolată pe care tocmai îl terminasem. A rezistat doar o jumătate de minut tornadei mele de apreciere după care s-a scuzat și s-a retras în bucătărie să mai facă minunății. Eu am fost super bucuroasă. El a fost puțin stâjenit dar am simțit că a plecat mai animat și vioi.

După momentul ăsta, m-am liniștit. Experiența recunoștinței trăite este complet diferită de ritualul recunoștinței pe care îl făceam acasă. Uau! Se simte mult mai bine pe teren! Este „the real thing”, normal că se simte mult mai bine.

După acest moment, energia în spațiul restaurantului s-a schimbat. Vestea s-a răspândit, bineînțeles, cum se întâmplă de obicei. Am simțit în aer o schimbare pentru că sunt sensibilă la lucrurile aceastea subtile. Face parte din ceea ce fac, până la urmă. Ospătarii se mișcau mai vioi, pășeau mai apăsat, cu spatele mai drept, erau mai atenți cu ceilalți clienți, zâmbeau. Când am ieșit, m-au așteptat să mă salute și mi-au zâmbit sincer - nu doar politicos „cum se face”.

Recunoștința a devenit, de acum, parte din cine sunt eu. Recunoștința este, de acum, natura mea. Pot renunța liniștită la ritualul de acasă. Îi mulțumesc că m-a condus aici însă simt și știu că nu mai am nevoie de el.

Această experiență m-am învățat un lucru foarte valoros, pe care simt să îl împărtășesc în continuare cu tine.

Ști, există o destinație spre care ritualul, practica sau cursurile de evoluție personală te conduc – vorbesc în general acum, nu doar despre recunoștință. Nu vorbesc din cărți, asta este viziunea mea și experiența mea unică prin prisma experiențelor prin care am trecut. Avem impresia că dacă facem ritualurile și practicile conștiente acasă, sunt de ajuns să schimbe lucrurile în afara noastră. Există o tendință de a ține cu dinții de ritualuri și chiar de a deveni dependentă de ele. Am trăit și asta și pot spune că există. Însă dacă nu trăiești în corp schimbarea și conexiunea pe care aceste ritualuri o facilitează, pot fi în van. Pot deveni doar un automatism, ca toate celelalte tipare comportamentale, doar că mai elevate.  

Ritualurile, în sine, nu schimbă lucrurile. Nu ele sunt cele care creează o lume nouă. Ritualurile și practicile conștiente te conduc într-un loc nou din interiorul tău de unde tu poți experimenta viața într-un mod nou, la o vibrație înaltă. La un moment dat începi să observi că te comporți diferit. Viața se simte bine. Viața te susține. Ăsta este NOUL de care se tot vorbește. TU ești cel sau cea care face schimbarea să se întâmple. Tu, prin acțiunile, corpul, vorbele și trăirile tale.

Ritualul de acasă e doar un antrenament. Vine un moment când acest ritual dă roade și e important să fii prezentă la asta - sau să îți alegi un ghid care te face prezentă. Vine un moment când ești destul de stabilă și puternică în acel loc din interior de unde poți experimenta singură, aici și acum, ceea ce ai antrenat prin acele tehnici și practici conștiente din viața ta.

Parte din misiunea mea este să vorbesc despre asta, să ancorez experiențele care aduc schimbarea și să îi împuternicesc și pe alții să TRĂIASCĂ noul. Și fac asta trăind eu, în primul rând, cu putere și cu nerușinare, așa.

Asta este ceea ce schimbă lucrurile pe teren. Așa se „schimbă lumea”. Moment cu moment, gest cu gest, situație cu situație, om cu om.

Este incredibil de frumos de observat și de trăit!